Neurodivergent este un termen nemedical care descrie persoanele al căror creier se dezvoltă sau funcționează diferit dintr-un anumit motiv.
Termenul „neurodivergent” este folosit pentru a descrie oamenii prin alte cuvinte decât „normal” și „anormal”. Acest lucru este important deoarece nu există o definiție unică a „normalului” atunci când vorbim despre modul în care funcționează creierul uman. Persoanele care nu sunt considerate neurodivergente sunt descrise prin termenul neurotipic.
Creierul fiecărei persoane funcționează diferit. Pentru o persoană obișnuită, funcțiile cognitive, comportamentele și procesarea informației sunt de așteptat să atingă anumite repere stabilite de societate pentru dezvoltare. Neurodivergența este, așadar, un termen umbrelă non-medical care descrie persoanele cu variații în funcțiile lor mentale.
Neurodivergența este un concept atribuit inițial sociologului Judy Singer, în anii 1990. Aceasta este auto-avocat cu autism și a contestat ideile convenționale despre ceea ce este considerat normal și anormal în funcționarea creierului.
Singer și-a bazat o mare parte din analiză pe experiențele sale personale din copilărie, perioadă în care a fost tachinată din cauza diferențelor sale. Munca ei urmează ideea centrală conform căreia niciun creier nu este identic, iar fiecare persoană are o combinație unică de abilități și nevoi.
Judy Singer definește neurodiversitatea ca fiind:
o stare de natură care trebuie respectată
un instrument analitic pentru examinarea problemelor sociale
un argument pentru conservarea și facilitarea diversității umane
Potrivit acestei perspective, neurodiversitatea oferă societății oportunitatea de a înțelege mai bine indivizii al căror creier funcționează diferit de ceea ce este considerat tipic. Aceasta ne provoacă să privim dincolo de tipare rigide și să acceptăm diferențele, în loc să le considerăm problematice.
Persoanele care sunt neurodivergente prezintă diferențe în modul în care funcționează creierul lor. Acest lucru este valabil chiar și în cazul persoanelor care au același diagnostic medical, deoarece manifestările pot fi foarte diferite.
De obicei, neurodivergența începe să se manifeste în mediile școlare și educaționale. Manualul de diagnostic și statistică al tulburărilor mintale (DSM-5) enumeră mai multe niveluri de evaluare, evidențiind factori precum comunicarea socială și comportamentele sau interesele restrânse, repetitive și/sau senzoriale.
Identificarea semnelor de posibilă neurodivergență ar trebui să conducă la o analiză mai aprofundată a stilului de învățare și funcționare al individului.
Evaluările neurocognitive sunt teste care evaluează modul în care funcționează creierul unei persoane. Acestea pot fi efectuate de un neuropsiholog, iar un medic de familie poate oferi o trimitere.
Rezultatele acestor evaluări îi ajută pe specialiști și pe aparținători să înțeleagă diferențele dintre stilurile de învățare și pot permite dezvoltarea unui plan personalizat, axat pe punctele forte ale individului.
Nu toți indivizii care au un diagnostic medical precum autismul sau ADHD se autoidentifică drept neurodivergenți. De asemenea, nu există un standard clar pentru un „creier neurotipic”.
Neurodivergența este o etichetă socială, nu una medicală, și presupune luarea în considerare a modului în care interacționăm unii cu alții într-o varietate de experiențe individuale.
Deoarece neurodivergența nu este un diagnostic medical, nu există tratamente specifice pentru aceasta.
Există însă tratamente pentru anumite afecțiuni asociate, precum ADHD sau dislexia. Aceste tratamente sunt specifice fiecărui diagnostic și trebuie stabilite de echipa medicală a individului. Psihoterapia poate aduce îmbunătățiri semnificative ale performanței cognitive funcționale, conștientizării sociale și relațiilor interpersonale.
Persoanele care se identifică drept neurodivergente pot avea una sau mai multe dintre afecțiunile enumerate mai jos. Totuși, deoarece nu există criterii medicale stricte pentru definirea neurodivergenței, și alte condiții pot fi incluse sub acest termen. De asemenea, unele persoane pot alege să nu se identifice ca neurodivergente.
Printre cele mai frecvente condiții se numără:
Tulburarea spectrului autist (inclusiv ceea ce era cunoscut anterior ca sindromul Asperger)
Tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD)
Sindromul Down
Discalculie
Disgrafie
Dislexie
Dispraxie
Dizabilități intelectuale
Tulburări de sănătate mintală, precum tulburarea bipolară sau tulburarea obsesiv-compulsivă
Sindromul Prader-Willi
Tulburări de procesare senzorială
Anxietate socială
Sindromul Tourette
Sindromul Williams
Psihoterapia de afirmare a neurodiversității, împreună cu intervenția medicală atunci când este considerată adecvată, pune accent pe punctele forte ale individului, nu pe deficite.
Această abordare ajută la înțelegerea faptului că persoanele neurodiverse sau autiste au nevoi diferite. Prin sprijin adecvat, pot fi valorificate abilități precum hiperfocalizarea sau sensibilitatea senzorială crescută, contribuind la o mai bună adaptare și funcționare în viața personală, educațională și profesională.
