În anii 1950, Eric Berne a dezvoltat Analiza Tranzacțională, o metodă pentru studierea interacțiunilor dintre indivizi. Această abordare a fost profund diferită de cea a lui Freud. În timp ce Freud se baza pe a întreba pacienții despre ei înșiși, Berne a simțit că un terapeut ar putea învăța observând ceea ce a fost comunicat (cuvinte, limbaj corporal, expresii faciale) într-o tranzacție. Deci, în loc să pună întrebări direct pacientului, Berne îl observa frecvent pe pacient într-un cadru de grup, observând toate tranzacțiile care au avut loc între pacient și alte persoane.

Triunghi dramatic este un model social de interacțiune umană - triunghiul mapează un tip de interacțiune distructivă care poate apărea în rândul persoanelor aflate în conflict. Modelul triunghiului dramatic este un instrument utilizat în special în psihoterapia prin analiza tranzacțională, ce permite înţelegerea strategiilor de manipulare personală şi profesională, oferind soluţii la aceste procese negative.

Rolurile care apar în Triunghiul dramatic se referă la persoane care par să caute astfel de poziţii în mod regulat şi existenţial (motivaţia lor fiind inconştientă). Este vorba de nişte roluri recurente, ale căror mize psihologice şi existenţiale depăşesc cu mult cadrul unui incident fortuit sau al unei situaţii excepţionale.

Triunghiul lui Karpman modelează legătura dintre responsabilitatea personală și puterea în conflicte și rolurile distructive și schimbătoare pe care le joacă oamenii. El a definit trei roluri în conflict: Persecutor, Salvator (poziția de sus) și Victima (poziția de jos). Karpman a plasat aceste trei roluri pe un triunghi inversat și s-a referit la ele ca fiind cele trei aspecte sau fețe ale dramei.

De reţinut este poziţia superioară a rolurilor Persecutorului şi Salvatorului, care-şi exercită puterea sau dominaţia aparentă asupra Victimei.

Săgeţile dintre cele trei roluri din cadrul Triunghiului Dramatic reprezintă simultan:

·     Interacţiunile dintre trei poziţii care pot fi ocupate de diferite persoane aflate în comunicare,

·     schimburile de roluri dintre aceste trei persoane,

·     comunicarea dintre diferitele părţi ale uneia şi aceleiaşi persoane, care poate trăi cele trei roluri ca pe trei niveluri ale realităţii ei interioare.

Karpmann schematizează aceste trei roluri în felul următor:

1.     Victima: Poziția victimei este "Săracul de mine!" Victima se simte oprimată, neajutorată, fără speranță, neputincioasă, rușinată și pare incapabilă să ia decizii, să rezolve probleme, să se bucure de viață sau să obțină perspicacitate. Victima, dacă nu este persecutată, va căuta un persecutor și, de asemenea, un salvator care să-l salveze, dar, de asemenea, să perpetueze sentimentele negative ale victimei.

2.     Salvatorul: Linia salvatorului este „Lasă-mă să te ajut”. Un facilitator clasic, Salvatorul se simte vinovat dacă nu merge la salvare. Cu toate acestea, salvarea lor are efecte negative: menține victima dependentă și nu permite victimei să eșueze și să experimenteze consecințele alegerilor ei. Recompensele derivate din acest rol de salvare sunt că focalizarea este scoasă din salvare. Când își concentrează energia pe altcineva, aceasta le permite să-și ignore propriile anxietăți și probleme. Acest rol de salvare este, de asemenea, esențial, deoarece interesul lor principal principal este într-adevăr o evitare a propriilor probleme, deghizate în preocuparea pentru nevoile victimei.

3.     Persecutorul: Persecutorul insist “E doar vina ta”. Persecutorul este stăpânitor, învinovățitor, critic, opresiv, supărat, autoritar, rigid și superior.

Inițial, un triunghi dramatic apare atunci când o persoană își asumă rolul de victimă sau persecutor. Această persoană simte atunci nevoia de a înrola alți jucători în conflict. Așa cum se întâmplă adesea, un salvator este încurajat să intre în situație. Acești jucători înrolați își asumă roluri proprii care nu sunt statice și, prin urmare, pot apărea diverse scenarii. De exemplu, victima poate stârni salvatorul, în timp ce salvatorul trece la persecuție.

Motivul pentru care situația persistă este că fiecare participant își îndeplinește dorințele/nevoile psihologice (inconștiente) fără a fi nevoie să recunoască o disfuncție sau răul făcut în situația în ansamblu. Fiecare participant acționează pe cont propriu egoist mai degrabă decât să acționeze într-un mod autentic responsabil sau altruist ca manieră. Orice personaj ar putea să apară în mod obișnuit ca o victimă iar altcineva poate trece în rolul de persecutor.

Motivațiile salvatorului sunt cele mai puțin evidente. În termenii triunghiului, salvatorul are un motiv și beneficii mixte sau ascunse el fiind „cel care salvează”. Salvatorul are un motiv de rezolvare a problemei și pare să facă eforturi mari pentru a o rezolva, dar are și un motiv ascuns pentru a nu reuși sau pentru a reuși într-un mod în care beneficiază. De exemplu, acesta poate obține o creștere a stimei de sine sau poate primi un statut de salvator respectat sau poate obține plăcere făcând pe cineva să depindă de el și să aibă încredere în el și să acționeze într-un mod care pare că încearcă să ajute, dar la un nivel mai profund joacă un rol asupra victimei pentru a continua să primească o plată. Relația dintre victimă și salvator poate fi una de codependență. Salvatorul menține victima dependentă încurajându-i victimitatea. Victima își îndeplinește nevoile prin acceptarea îngrijirii.

Participanții au, în general, un rol primar sau obișnuit (victimă, salvator, persecutor) atunci când intră în triunghiuri dramatice. Participanții își învață mai întâi rolul obișnuit în familia de origine. Chiar dacă participanții au fiecare un rol cu ​​care se identifică cel mai mult, o dată pe triunghi, participanții se rotesc prin toate cele trei poziții.

Drept urmare, modelul Triunghiului lui Karpmann este un model prin excelenţă dinamic. Persoana care-şi asumă unul din rolurile din triunghi trebuie să se aştepte să-şi schimbe rolul cel puţin o dată în decursul interacţiunii. Participarea ei la un rol presupune, din partea lui, capacitatea de a şi le asuma şi pe celelalte două. Astfel, un Persecutor a fost sau va ajunge mai devreme sau mai târziu Victimă, Salvator și se va transforma în Persecutor din nou şi aşa mai departe.

Există adesea „specializări” în rolul de Victimă. Unele Victime interacţionează îndeosebi cu Persecutori, căutând relaţii dure cu aceştia şi transformându-se deci în Persecutori la rândul lor. Alte Victime aşteaptă în special „Salvatori”, căutând (în aparenţă, sau la nivel social) mai degrabă sprijin într-o relaţie de ajutorare şi devenind, la rândul lor, fie Persecutori, fie Salvatori.

În general, actorul prins într-un joc nu este mai deloc conştient de rolul său din cadrul Triunghiului dramatic, identificându-se mai degrabă cu o poziţie psihologică proprie fiecărui rol. Astfel, orice Persecutor care se respectă se simte Victimă. Pentru o astfel de Victimă, persecuţia sau eventuala violenţă pe care o exercită este total justificată de trecutul ei de Victimă care a suferit o nedreptate, o trădare etc. Tot astfel, orice Salvator uită adesea de propriile lui nevoi şi se identifică intens cu Victima lui, uneori pentru că şi el a fost Victimă altădată.

Pentru un actor, alegerea unui rol în cadrul Triunghiului dramatic este repetitivă. Aceleaşi persoane joacă aceleaşi roluri cu acelaşi tip de parteneri, ajungând la aceleaşi concluzii, într-o formă de „repetiţie psihologică compulsivă”. Astfel, atunci când o persoană îşi spune, în urma unei relaţii negative, „iarăşi…” sau „mă aşteptam la aşa ceva…” sau „de fiecare dată se întâmplă la fel”, este foarte posibil ca ea să fi participat la o secvenţă relaţională repetitivă, specifică Triunghiului Dramatic.

Orice secvenţă relaţională din cadrul Triunghiului dramatic tinde să confirme anumite credinţe fundamentale despre sine, despre ceilalţi şi despre viaţă – de exemplu: „toţi sunt la fel”, „am zis de-atâtea ori că…”, „n-am să reuşesc niciodată”, „nimeni nu mă înţelege”, „toţi sunt nişte incompetenţi” etc.

O secvenţă relaţională din cadrul Triunghiului dramatic se termină prost, în măsura în care niciunul dintre actorii implicaţi nu iese câştigător. Chiar şi aceia care, în final, obţin o poziţie superioară, aparent sau socialmente „câştigătoare”, plătesc pentru participare un preţ psihologic şi afectiv greu.

Relaţiile trăite în cadrul Triunghiului dramatic sunt intense, oferindu-le protagoniştilor o „doză” (ca în cazul drogurilor) de stimulare afectivă sau psihică relativ puternică. Jocurile pe care le ilustrează Triunghiul Dramatic îi permit fiecărui participant să-şi „facă plinul” de recunoaştere interactivă, socială şi existenţială, ajungând astfel să „simtă că trăieşte”. Este de aceea important de ştiut că persoanele care doresc să stabilească o relaţie de joc cu un partener anume caută să stabilească cu acesta o relaţie intensă (şi de transfer).

Un al patrulea rol indirect îi revine „Publicului”. Anumite persoane participă la jocurile de manipulare ilustrate prin Triunghiul Dramatic numai în prezenţa unui public – altele, exclusiv în cadru privat. Este deci evident că prezenţa sau absenţa unor martori activi sau pasivi are o influenţă suficient de mare pentru a influenţa, după caz, evoluţia evenimentelor. Publicul are aşadar o influenţă şi o răspundere.

Diferite comportamente şi strategii relaţionale ne ajută fie să nu intrăm în tipurile de relaţii ilustrate de Triunghiul Dramatic, fie să le transformăm sau să ieşim din ele. Aceste strategii nu funcţionează întotdeauna fără greş, ci permit, de la caz la caz, o eschivă, o rezolvare temporară sau instaurarea unei relaţii de alt tip.