Sindromul de stres posttraumatic (PTSD) apare în urma expunerii unui individ la un eveniment catastrofic traumatizant care depășește capacitatea acestuia de a face față situației. În categoria evenimentelor traumatizante putem include: accidentele, abuzul sexual, catastrofele naturale (inundații, incendii etc), tortura etc. Este vorba despre trauma intensă, violentă care depășește limitele umane.
Elementul esențial este apariția simptomelor caracteristice ca urmare a expunerii la un stresor traumatic extrem și poate fi: acut, cronic sau cu debut tardiv.
Elemente asociate:
· persoanele cu stres posttraumatic pot descrie sentimente de culpă penibile referitoare la supraviețuirea lor sau a altor persoane.
· într-un caz cronic sau sever, tabloul clinic poate conține halucinații auditive și idei paranoide; ai pot să apară: comportament de evitare, comportament impulsiv, simptome disociative, acuze somatice, rușine, sentiment de ineficiență, disperare, retragere socială etc.
· în cazul indivizilor cu stres posttraumatic există un risc crescut de apariție a tulburării depresive majore, tulburare obsesiv-compulsivă, panică sau agorafobie.
Sindromul de stres posttraumatic poate să apară la orice vârstă. Simptomele apar de obicei în decurs de trei luni de la traumă, iar durata acestora variază.
Criterii de diagnostic:
A. Individul este expus unui eveniment traumatic extrem în care ambele dintre următoarele sunt prezente:
- individul a experimentat, a fost martor sau a fost confruntat cu o situație care a implicat
- moartea unei persoane, amenințarea cu moartea, vătămarea corporală sau periclitarea integrității corporale proprii sau a altcuiva;
- răspunsul individului a implicat frică intensă.
B. Evenimentul traumatic este reexperimentat persistent în unul sau mai multedintre următoarele moduri:
- vise detresante recurente;
- amintiri detresante recurente;
- acțiuni și simțiri ca și cum evenimentul traumatic ar fi fost recurent (de ex. sentimentul retrăirii experienței, iluzii, halucinații, episoade disociative de flashback);
- detresă psihologică intensă la expunerea la un stimul intern sau extern care seamănă cu un aspect al evenimentului traumatic;
- reactivitate fiziologică.
C. Evitarea persistentă a stimulilor asociați cu trauma și paralizia reactivității generale, după cum este indicat de trei sau mai multe dintre următoarele:
- eforturi de a evita gândurile, sentimentele sau discuțiile despre eveniment;
- eforturi de a evita activități, locuri sau persoane care au legătură cu evenimentul traumatic;
- incapacitatea individului de a evoca un aspect important al traumei;
- diminuarea interesului sau participării la anumite activități;
- sentimentul de detașare sau înstrăinare de alții;
- sentiment de viitor îngustat;
- gamă restrânsă a afectului.
- dificultăți de adormire sau de a rămâne adormit;
- dificultăți de concentrare;
- instabilitate sau stare coleroasă;
- hipervigilitate;
- răspuns de tresărire exagerat.
D. Simptome persistente de excitație crescută, așa cum este indicat de două sau mai multe dintre următoarele:
E. Durata perturbării (simptomele de la B, C, D) este mai mare de o lună.
F. Perturbarea cauzează detresă/deteriorare semnificativă clinic în domeniul personal, social, profesional sau alte domenii importante.
Sindromul de stres posttraumatic:
a) acut – durata simptomelor este mai mică de trei luni;
b) cronic – durata simptomelor este mai mare sau egală cu trei luni;
c) cu debut tardiv – dacă debutul simptomelor apare la cel puțin șase luni după acțiunea factorului stresor.
Femeile sunt de două ori mai predispuse la a dezvolta sindrom de stres posttraumatic comparativ cu bărbații. De asemenea, un risc crescut apare la copii și la persoanele vârstnice. Traumele din copilărie sau boala psihică sunt factori favorizanți apariției sindromului de stres posttraumatic.
Diagnostic diferențial:
Ca să poată fi pus diagnosticul de stres posttraumatic este necesar ca factorul stresor să fie de natură extremă adică să pună în pericol viața persoanei.Se va face diagnostic diferențial cu:
- tulburarea de adaptare (stresorul poate să aibă orice severitate);
- stresul acut
- tulburarea obsesiv-compulsivă
Tratament
Gestionarea iniţială a situaţiei presupune:
· normalizarea parametrilor persoanei implicate în evenimentul traumatic;
· prim-ajutorul psihologic;
· monitorizarea pacientului în timp.
Normalizarea răspunsului pacientului implică: alegerea unor metode prin care acesta să înţeleagă că răspunsurile la anumite traume sunt frecvente, normale şi, de cele mai multe ori, tranzitorii şi identificarea, respectiv, încurajarea modurilor pozitive de a se adapta.
Prim-ajutorul psihologic defineşte: stabilirea şi menţinerea contactului cu pacientul; construirea confortului şi a siguranţei reechilibrării; stabilitatea; acumularea de informaţii legate de nevoile curente şi probleme cu care se confruntă; oferirea de asistenţă practică pentru nevoile şi problemele imediate.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală este recomandat să se înceapă la scurtă vreme după evenimentul traumatic, având o eficienţă crescută în reducerea psihopatologiei tulburării acute de stres. La fel de utile s-au dovedit şi terapiile de desensibilizare, hipnoterapia sau terapia psihodinamicăfaţă de grupurile care nu au primit niciun tratament. Studiile publicate până acum au indicat faptul că psihoterapia cognitiv-comportamentală nu doar ameliorează tulburarea acută de stres, însă previne apariţia tulburării post-traumatice de stres. Pe termen lung, s-a dovedit că psihoterapia cognitiv-comportamentală implică mai puţine rezultate negative decât consilierea psihologică de suport.
Terapiilor psihologice li se mai pot asocia tratamente medicamentoase precum antidepresivele de generaţie mai nouă (mirtazapina). De asemenea, tratamentul nu ar trebui să înceapă decât la 2 săptămâni de la evenimentul traumatic, iar cel medicamentos în primele 4 săptămâni de la eveniment şi numai în cazul în care pacientul nu răspunde la terapiile psihologice.
